O întâmplare de Paşte

Întâmplarea, ori doar ceva de o valoare spirituală mai mare, face ca Paştele, internaţional acceptată ca o sărbătoare creştină, să nu coincidă calendaristic în fiecare ţară, să nu fie sărbătorită în aceeasi zi, diferându-se de la obiceiul ortodocşilor la cel al catolicilor, de la cel al baptiştilor la cel al sâmbătiştilor, careva să zică, e o sărbătoare năstruşnică care are o valoare interculturală pur întâmplătoare.

Paştele a devenit o sărbătoare de ocazie, de lălăială, de sezon, nedeosebindu-se de un colindător alcoolizat cu ouă roşii în buzunare, cu idei bucuros fixate pe stropeală şi poezioare cu rime juvenile, în schimbul căreia, preferabil, se obţine o sumă sau ouă rotundă, ori, alcool din belşug, ca o bună manieră din partea ospitalierilor. Din fericire acest obicei se rezumă aproape exclusiv la tradiţia catolicilor, mai precis a maghiarilor, iar din nefericire eu nu mai ştiu dacă sunt maghiar sau român, catolic sau ortodox.
Precum multe alte sărbători, şi Paştele a devenit o „pradă” naivă a americanismului excesiv, asemenea fenomenului Coca-Cola care ne-a învăţat că Moş Nicolae e un bătrân cu barba mare şi albă, un bătrân cu o condiţie fizică şi o dispoziţie de zile mari în ciuda faptului că este gras şi are o îmbrăcăminte roşie, cu care omul de rând nu ar defila prea în largul său. Drept pentru care, de Paşti, primul lucru care sare în mintea noastră auzind denumirea acestei sărbători a primăverii este: iepuraşul. Iepuraş care, să vezi paradox, nu bea Coca-Cola gâfâind de satisfacţie, dar aduce ouă multicolore, ne îndeamnă să stropim fetele cu parfumuri de marcă, şi mai nou, ne face să ne bucurăm de o zi sau două zile libere, având ocazia nemaipomenită de a ne uita la postul tv care difuzează pentru a n-şpelea oară filmul de animaţie „Shrek”. Câteodată mai ciocnim amical câte o ouă sau două, transmiţându-ne fără noimă mesajul „Hristos a înviat!”, la care reflexiv se acordă un răspuns aprobativ cum că „Adevărat a înviat!”. Minoritatea maghiară din România are ocazia unică de a sărbători ambele sărbători de Paşti, cea catolică şi cea ortodoxă, de obicei încercuite în calendar la o săptămână distanţă, asta fiindcă nu prea există om pe lumea asta căruira să nu-i fie pe plac orice ocazie de sărbătoare, mai ales dacă statul a bine-voitoare şi dă zile libere pentru astea. Această ocazie promoţională este totodată, debusolantă, derutantă, ajutându-ne să contopim tradiţiile, să confundăm valorile naţionale, şi să deschidem încă o dată, în acelaşi ritm produsul de băutură carbogazoasă mai sus amintit. Desigur, cei vicioşi deschid şi alte produse. Lâsând la o parte sihăstria rudimentară, ce caracterizează irevocabil naţiunea din zilele noastre, mai există, desigur, şi acea parte a populaţiei care frecventează biserica, în special cu ocazia acestei sărbători creştine. Spun „în special”, deoarece, din păcate, tot mai des observ că mulţi credincioşi merg la o slujbă de duminică odată sau de două ori pe an, iar unul dintre aceste zile coincide cu Paştele. Fiindcă ei ştiu că în acea zi fără vreo dată calendaristică se sărbătoreşte învierea lui Hristos. Apoi mai e şi Postul. Postul Paştelui. Acesta trebuie respectat şi urmat (aviz în special credincioşilor), fiindcă e o ocazie de bun augur, anual, prin care putem să ne propunem o tentaţie, un viciu sau o ispită domestică pe care, prin puterea făgăduinţei pentru sine, să o ignorăm în perioada de dinaintea Paştelui. Ca în ziua sărbătorii să o spulberăm desigur, şi să chefuim ca la nunta nunţilor. Biserica intervine magistral, şi, pentru cei mai slabi de înger, ori pur şi simplu, slabi la imaginaţie, ne îndeamnă să renunţăm la carne, la anumite produse lactate, la diverse produse alimentare, şi, dacă se poate, şi la câteva nealimentare. La ouă nici o popă nu îndrăzneşte să se refere, fiindcă de acela avem nevoie pentru intensele pregătiri de Paşti. Astfel, o dată pe an, poate fără să conştientizăm, aducem măcar un profit rezonabil fabricanţilor de vopsele de ouă.

Şi ce întâmplare de Paşte îmi vine în minte după cacealmeua aceasta de tradiţii, obicei şi apucături creştine sau non-creştine fără nicio explicaţie de valoare culturală faţă de rostul iniţial al sărbătorii? Niciuna. După ce de mic copil am fost învăţat să bat drumul în lung şi-n lat să întâmpin atât cunoscuţii cât şi deseori, casele a nişte necunoscuţi mie, să-i recit o poezie învăţată bine, fluturând parfumul din dotare ...am ajuns astăzi să nu mai ştiu ce rost are Paştele (în afara, poate, a singurului fapt că am învăţat chiar şi cu un cap de copil că e o ocazie de a strânge bani ...valabil, din păcate, doar la perioada din copilarie), am ajuns să nu mai ştiu care-i diferenţa dintre Paştele catolic şi cel ortodox (o sărbătoare pe care, de altfel, niciodată nu am petrecut-o altfel decât pe cea catolică), am ajuns să fiu „forţat” să ciocnesc ouă, fiindcă, trebuie să recunosc, nu-mi place oul fiert, nu-mi place gustul lui dar nici aspectul, orice culoare ar adopta.

Recent, însă, am reuşit să împac capra cu varza, şi am reuşit să transform Paştele meu înfundat de atâţia ani în dezgust, dezinteres (dezinteres valabil în general la generaţia mea) într-o sărbătoare în care respectul şi dăruirea să fie în prim plan, am reuşit să transform dezinteresul meu într-un gest mulţumit cu un zâmbet larg şi sincer: Am dăruit ouăle roşii unui om al cărui identitate şi etnie era îndoielnică, dar în mod sigur în Italia ar fi fost la fel de discriminat precum este şi aici, în România, un om al străzii care habar n-avea probabil ce dată scriem, un om care nu a cerşit nimic de la mine dar a mulţumit frumos, a zâmbit scârbos şi mi-a urat „Sărbători Fericite”.